Plecat de la o conferință patronată de A.S.C.O.R.,
precum și de duhurile unor astfel de evenimente, încercam să analizez cauzele
deselor neînțelegeri dintre cei de pe scenă și cei aflați în sală. Pentru că aș
putea să jur că cei de la tribuna sălilor respective nu sunt din același aluat
cu cei care își ciulesc urechile înspre ei. De acest dezacord dintre emițători și
receptori m-am izbit la fiecare întrunire de acest gen, întruniri ce – culmea!
– se vor niște dialoguri constructive, pline de har și de adevăr, dar nu și de
bun-simț, absență care lasă loc unei pe deplin justificate întrebări cu privire
la modul nostru de raportare la ceea ce afirmăm că îndeplinim și, în consecință,
suntem. Și putem să continuăm: ce anume
deținem?, cine suntem?, despre ce vorbim? ș. a. Răspunsul (în
lumina lui „milă voiesc, iar nu jertfă”) este pe cât de simplu, pe atât de greu
de priceput în zilele recentelor noastre timpuri.
Totul necesită un dram de sinceritate în ce privește
ceea ce ai tu de oferit, în calitate de emițător, și ceea ce au dobândit, până
la momentul transmiterii mesajului, cei care te ascultă. Și, mai precis, dacă
cei cărora li te adresezi au capacitățile necesare receptării unui minimum de
informații pe care să le poată digera pentru a reuși să continue dialogul în
limitele parametrilor doriți de cei care au luat inițiativa înștiințării
maselor. Fiindcă, nu de puține ori, exortațioforii
noștrii trăiesc cu convingerea că auditoriul (care de obicei este constituit
din aceleași persoane) este parte componentă din angrenajul unui proces firesc
de autodidacticism – cel inerent unei vieți creștine. Evident că se-nșală, deoarece
mesajele lor, propagate cu fermitate,
nu au un plan de infrastructură, darămite o existență activă în societatea postmodernă,
iar oamenii abia dacă au vreme de-o rugăciune, necum de studii aprofundate.
Cu alte cuvinte, palavragiii aceștia ar trebui să
analizeze mai întâi piața ascoristă (și nu numai) printr-o simplă trecere în
revistă a unui număr cât mai mare de conferințe, pentru a identifica relațiile
ce au loc între A și B, precum și gradul de cultură logic-sufletească atât al
celor care îl alcătuiesc pe B, cât și al celor care au mai conferențiat (Ax,
y, z,), toate acestea pentru a-și face o idee despre ce-ar trebui să discute
și cu cine o vor face – ca să-și poată pregăti din timp un exordiu pe măsura
celor cărora le este adresată cuvântarea de luare-aminte și îndemn frățesc, și
nu pentru a le spune aceleași lucruri pe care le-au auzit de atâtea și atâtea
ori, că au început să caște și icoanele de pe pereți de la atâta dres de
busuioc și-nvârtit în colivă.
De ce spun acestea? Le zic că urmare a
constatărilor personale de-a lungul și de-a latul destuilor ani de ascorferențiat, în care, înainte de
începerea conferințelor, simțeam o oțioasă sforțare de a reține titlurile
acelor așa-zise convorbiri duhovnicești, atâta timp cât, în desfășurarea lor,
substanța titlurilor era tăinuită (ca și când nici nu ar fi fost vorba de așa
ceva) de către distinșii invitați care se fofilau în umbra deasă a predicii
atoatesalvatoare și atoateconcludente, ce, pesemne, că s-a instituționalizat nu
doar în limbajul exterior, ci și-n cel interior, în convorbirea noastră cu
Dumnezeu.
Ca să fiu mai clar (deși, în starea de aciditate
mintală în care mă aflu, nu cred că voi putea fi), acei conferențiari (care de
cele mai multe ori neagă această titulatură, spunând că ei n-au venit să
conferențieze – vezi Doamne –, ci să dialogheze) nu fac altceva decât să-și
defuleze (într-un soi de delir cu miros de tămâie) convingerile, de parcă
ascultătorii ar purta patrafir sau lornion, și nu cei de la catedră. Pentru că
cei mai mulți dintre conferențiari fie împart auditoriul în cei care înțeleg
mesajul și cei care nu-l înțeleg, fie sunt atât de rupți de realitate, încât prelegerile
lor par să fie ca sapa peste straturile de flori.
Pare-mi-se că acești îndrumători de suflete, acești
inși cu carte uită că în munca lor „cu
timp și fără timp” (2 Timotei 4, 2) ei neglijează taman aspectul temporal al
activității lor, uitând să ne hrănească la timp (Matei 24, 45). Ei nu se
jenează deloc când ne prostesc ca pe niște copii, fapt ce ridică un semn de
întrebare în locul crucii pe care o poartă, dacă în calitate de urmași ai lui Iisus
au de spus doar atât.
Iar acest aspect deranjant nu-i vizează numai pe
cei ce participă, de la microfon, în calitate de purtători de cuvânt ai adevărului, ci și pe toți ceilalți
sus-puși ai noștri, fie ei clerici sau simpli monahi. Îi vizează, în cele
din urmă, pe toți cei care dau cu sfatul.
Fiindcă le place să acuze lumea de egocentrism, de
secularizare, de anticreștinism sau antiteism, dar nu văd starea babilonică în
care ne aflăm cu toții, noi, cei care
spunem că suntem moștenitori ai lui Dumnezeu prin Christos (de unde și denumirea
de creștini), noi, cei care aveam,
ultima oară când am verificat, o dublă cetățenie – cerească și pământească. Și
stau de multe ori și vociferează, iar la final se constată că microfonul nu a
fost conectat la sursa de curent, lăsându-i pe toți cei din sală doar cu
impresia unei pantomime, pe care (chiar dacă nu se împacă cu gândul acesta) sunt
nevoiți să și-l însușească ca să fie de-ai casei, să nu supere pe nimeni, să nu
iasă din „rânduială”.
De unde atâta lipsă de responsabilitate față de niște
oameni, cărora nu știu în ce măsură li s-a oferit șansa unei minime
culturalizări în cele ale credinței lor? Și pun această întrebare, deoarece –
în vederea depășirii modului exterior în care își manifestă credința, și-n cea
a găsirii rațiunilor care stau la baza ei – cu greu pot fi găsite persoanele
avizate în această activitate. Iar atunci când, în sfârșit, au fost descoperite,
aflăm că și ele au mari probleme cu amprentarea ideilor.
Nu cred că sunt singurul individ care a remarcat,
în diversele întruniri ascoriste, următoarea situație: cei care-și etalau
punctul de vedere, păreau că se adresează unei mase inerte de oameni, adunați
ca peștii la lumina lanternei, ațâțați (din post în post) în balta lor
autonomă, ce nu comunică cu celelalte bălți etnice și nici cu oceanul
multicultural.
Și, dacă această scenetă se repetă an de an, nu se
cere, oare, o reformulare a informațiilor care se transmit, precum și a modului
în care se face, de vreme ce, la ora actuală, după câte știu, nu există instituții
cu profil de catehizare sistematică în ceea ce privește adevărurile de credință?
Acest lucru poate fi verificat tot printr-o sinceră raportare la aspectul
exterior al Bisericii, în climatul căreia abia dacă putem sesiza roadele
Duhului (Galateni 5, 22-23), climat din care nu contenesc să iasă la lumină
roadele neosebirii celor ce sunt
bineplăcute Domnului (Efeseni 5, 8-10).
Iar acest rol al informării organizate a populației,
în lipsă de alternative, cred că ar trebui apropriat de întâlnirile A.S.C.O.R.,
dar atât cât își pot permite. Și chiar dacă acest lucru pare utopic, nu cred că
greșesc când spun că o prefațare orală (în principal prin explicarea
termenilor) a fiecărei conferințe în parte, precum și menținerea discursurilor
pe linia temelor indicate de titlurile acestora, ar face bine tuturor.
De vreme ce secretul infailibilității minții îl constituie
chiar dragostea[1], nu
cred că aceasta poate fi propovăduită oricum și de oricine, atâta timp cât ea
se dobândește personal și tot personal se și transmite, în această ultimă fază
purtând și pecețile celui/celor care acționează în acest sens. Sincer, cred că
avem nevoie de o toaletare a simțurilor înainte de-a vorbi despre iubirea care ne salvează din
absurditatea lumii, fiindcă taman absența acesteia pare a fi apanajul
amvoniștilor stavrofori. Iar asta în vreme ce iubirea adevărată poate să conviețuiască, liniștit, cu lumea desacralizată,
după cum zice la sânta scriptură: „Că dacă-i iubiți pe cei ce vă iubesc, ce
răsplată veți avea? Oare vameșii nu fac și ei la fel?” (Matei 5, 46).
Pentru că un bun simț al adevărului se verifică
prin raportarea la sensul lui prim: pentru
ce?, pentru cine? și de ce? În afara acestui sens, stabilit
printr-un proces minuțios și nu doar printr-unul simplist-rogațional, totul (oricât
de înmuiată în franchețe ar fi cuvântarea) se transpune (sub incidența
hazardului) în tărâmul incertitudinii și al prostiei.
Cred că un dialog autentic trebuie să pornească de
la premisa necesității unei justificări conștiente a ceea ce urmează să realizăm,
de vreme ce fără o astfel de pornire lăuntrică nu facem decât să capitulăm
înainte de începerea luptei.
O simplă analiză a anturajului nostru (și mă refer
la tot ceea ce ne înconjoară, nu doar la biserici, cruci și părinței) ar lămuri
într-o primă fază identitatea pieței de consum, una care ni se spovedește prin
fiecare lucru pe care-l face, dac-o privim cu atenție. Iar de aici încolo se
poate începe schițarea unui mesaj veridic, hrănit din viața cotidiană.
Vi se pare simplu? Așa și este: că jugul Lui este bun și povara Sa este ușoară.
Atunci de ce le lepădăm?
[1] André Scrima, Antropologia apofatică, Editura Humanitas,
București, 2005, p. 216.
(Foto © flickr.com, Paulo Pampolin)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu